De atunci, aproape fiecare revistă GRIND a inclus un articol despre Final Fantasy. Iar GRIND VI păstrează tradiția, oferind spre lecturare o reflecție destul de stufoasă despre Final Fantasy VI... probabil jocul preferat al lui @darky din această serie!

De regulă, atunci când încep o recenzie îmi propun să acopăr un anumit număr de subiecte. Realizez o schiță rapidă cu fiecare subcapitol care mi se pare relevant, apoi încep să scriu. De cele mai multe ori, îmi vin idei suplimentare pe parcurs și ajung ori să comasez două subcapitole, ori să extind scheletul pentru a mai adăuga rubrici.

În cazul Final Fantasy VI, am urmărit două obiective: să menționez cât mai concis gândurile pe care le-am avut în timpul celor 50 de ore de joc și să scot în evidență câteva din compozițiile savuroase din coloana sonoră. Pentru a vă face o idee, începeți să ascultați această melodie pe lecturării textului.

Click pentru audiție

După standardele de astăzi, Final Fantasy VI ar putea părea un joc puțin infantil. Designul personajelor, felul cum gesticulează și anumite replici sunt departe de ceva care ar stimula intelectul unui adult care a împlinit 33 de ani a doua zi după ce a terminat aventura.

Însă ideile filosofice pe care le-am identificat (determinism vs voința de a sfida soarta, nihilism vs optimism incurabil) au surprins o bună parte din micile crize existențiale ale vârstei mele. Inevitabila întrebare ”Dar ce rost mai are să fac?”, motivată ulterior de o listă scurtă a oamenilor indiferenți, ne macină pe fiecare dintre noi. Iar eu tind să cred că Final Fantasy VI a reușit să mă lecuiască puțin de tendința de a abandona proiecte înainte de a le vedea întregul potențial.

De fapt, însăși recenzia mea pentru Final Fantasy VI este un proiect la care am lucrat pe parcursul a vreo 18 luni, în urma unor cicluri de rescriere din temelii pe care le-am succedat cu un abandon trimestrial. În fiecare lună se lansează jocuri noi și deseori mă simt presat să le încerc pentru a scrie despre ele. Dar puține dintre ele își lasă amprenta asupra mea și rezonează cu frământările mele interioare la fel de bine ca Final Fantasy VI. Așa că am ținut neapărat să duc recenzia la bun sfârșit... chiar dacă sunt conștient că majoritatea cititorilor revistei vor trece peste ea. Nu am scris articolul pentru un public anume, ci mai degrabă pentru a-mi cristaliza singur anumite idei. Știu că sună egoist, dar o bună parte din creațiile cele mai bune urmăresc o nevoie personală mai mult decât o cerere venită din exterior.

Spre deosebire de multe RPG-uri asemănătoare, Final Fantasy VI a reușit să includă câteva personaje în care m-am regăsit. Nu vă voi spune aici exact care dintre ele, pentru că încă sper că veți avea curajul de a-mi citi articolul în revistă.

Dar dintre toți participanții la acțiune, cel mai tare se remarcă bufonul Kefka: un general al imperiului Gestahlian, descris cel mai bine drept ”Darth Vader care scapă de sub control și își pierde complet orice urmă de empatie”. Lupta împotriva lui Kefka se aseamănă foarte tare cu eforturile de perfecționare de sine: un defect sau o eroare ignorată, subestimată și scăpată de sub control poate ajunge să aibă consecințe mai grave decât am crezut inițial. Este exact ca depresia luată în derâdere, care apoi conduce spre sentimentul că nimic nu mai are rost.

Kefka este nihilismul întruchipat: o ființă crudă, lipsită de orice urmă de empatie și dornică să profite de orice oportunitate pentru a demonstra că speranța este complet inutilă.

Cu siguranță unul dintre cei mai buni antagoniști din istoria jocurilor video, tocmai pentru că depășește continuu așteptările în moduri pe care inițial nu le-ai fi anticipat.

Dar uneori soarta există tocmai pentru a fi sfidată: așa cum Albert Camus descrie în eseul ”Mitul lui Sisif”, devenim stăpânii propriei sorți abia atunci când acceptăm incertitudinea și posibila inutilitate a propriilor acțiuni. Poate că lupta noastră zilnică nu va fi încununată cu laurii succesului... dar asta nu înseamnă că nu trebuie să continuăm să încercăm.

Eroii din Final Fantasy VI aleg și ei să se bată cu un Kefka ajuns la statutul de zeu, care își impune voința nihilistă prin distrugere și suferință. Poate că au șanse infime pentru a învinge răufăcătorul cu puteri supranaturale care le râde în față... dar, fir-ar să fie, cineva trebuie să încerce!

Mi-au plăcut la nebunie frământările interioare ale lui Celes. Am rezonat mai mult decât aș fi crezut cu durerea interioară a lui Setzer (altminteri, un parior afemeiat care totuși dă semne de profunzime și încearcă să fugă de amintirile unui trecut tragic). Iar situația celor doi frați gemeni Edgar și Sabin, care au dat cu banul pentru a determina care dintre ei devine regele din castelul Figaro și care ia calea haiduciei pentru a se antrena în pădure, chiar m-a pus pe gânduri.

Evident, mi-au plăcut și alte personaje. Dar vă voi lăsa să descoperiți restul de detalii în articolul din revistă

Articolul final are 5574 de cuvinte... ceea ce îl face probabil cel mai lung dintre cele pe care le-am scris în revistele GRIND. Nu știu dacă am doborât vreun record... însă intenția mea nu a fost neapărat de a scrie mult, ci de a acoperi întregul spectru de gânduri și emoții pe care le-am trăit alături de un joculeț pixelat vechi de 32 de ani.

Sunt conștient de efortul revistei GRIND de a scrie despre jocuri mai recente. Noile lansări vin cu avantajul de a putea colabora cu studiourile și distribuitorii, iar acest fapt asigură o relație pe termen lung prin care redactorii noștri primesc acces la diverse titluri. Nu pot decât să respect această inițiativă și îi mulțumesc lui @Leo pentru viziune.

Dar mă fac vinovat de dorința de a aduce proiectul la origini: atunci când trei oameni într-un grup de Telegram au decis să scrie despre ceea ce le place să se joace. Fără criterii sau cote legate de vârsta jocului sau genul din care face parte. Însuși numele de GRIND își are originile în tentativele mele de a bate boși extra puternici din Final Fantasy X și VII (plus munca de redactare și realizare a graficii).

Iar pe această cale vreau să vă invit să scrieți despre jocurile care își lasă o amprentă asupra sufletului vostru. Nu neapărat cele de nota 10. Nu cele mai apreciate de critici. Pixelii și poligoanele care vă umplu de bucurie și vă pun pe gânduri în momentele când sunteți la duș. Jocurile datorită cărora urmăriți conținut suplimentar pe YouTube pentru a identifica noi nuanțe subtile din poveste pe care le-ați ratat în timpul primei incursiuni. Aventurile care vă fac să țineți mereu deschis un tab din browserul web care împrospătează ghidurile de pe GameFAQs.

Pentru mine asta reprezintă Final Fantasy VI. Și sper că v-am stârnit curiozitatea de a citi mai multe în revista GRIND VI. Amuzant cum ambele au același număr, nu-i așa?